O arhivă de fotografii de familie ne duce prin decenii trecute

Prezentul proiect, Salva-Vișeu 1948: Atunci și acum, este rezultatul interesului meu continuu pentru istoria propriei familii, care se întinde peste generaţii și cuprinde răsturnări la nivel politic și societal, un război, și trei dictaturi: cea regală, cea legionar-fascistă și cea comunistă.

Proiectul a pornit odată cu descoperirea unei mici arhive în pivnita unchiului meu, printre rămășiţe uitate care atestă existenţa bunicului. Conţinând peste două sute de fotografii, un caiet scris de mână și trei role de film developat, aceasta documentează cu meticulozitate construcţia căii ferate Salva-Vișeu, care leagă Maramureșul de restul ţării.

Dar, cu toate că autorul arhivei, Clement Ștefan, a fost inginer-șef al lotului 1 de la debutul șantierului, la început de 1948, până la finalizarea construcţiilor în decembrie 1949, fotografiile și notiţele acoperă, în mod inexplicabil, doar perioada cuprinsă între iunie și decembrie 1948.

Cele o sută treizeci de fotografii selectate în această carte prezintă portretul unui loc în proces de transformare. Vedem cum sunt construite viaducte, tuneluri, enorme pile, poduri extinzându-se cu fiecare pagină și, odată cu schimbarea anotimpurilor, cum se instalează frigul și peisajul e acoperit de zăpadă tristă și cenușie. Vedem imagini ale muncitorilor, îmbrăcaţi modest, reușind cu unelte rudimentare precum  tirnacoape, lopeţi și sape să cioplească tuneluri în stânca impenetrabilă și să dea formă unui teren neîmblânzit. Alte imagini sunt extraordinar de artistice, au o poezie și o frumuseţe care transcend funcţia lor documentară. Multe dintre ele evocă lucrările renumiţilor fotografi Bernd și Hilla Becher,1 care imprimă industriei și construcţiilor o estetică sculpturală proprie. Câteva dintre fotografii documentează condiţiile de trai ale muncitorilor, barăcile construite aproape peste noapte pentru a găzdui miile de lucrători de pe șantier.

Notiţele lui Clement Ștefan explică fotografiile – sunt legendele care apar sub fiecare imagine, iar versiunea lor în engleză se găsește la finalul fiecărei secţiuni. Am inclus extrase din caiet lângă imagini care pot fi corelate cu lista autorului și care ne pun în contact cu un proces intim și propriu de catalogare, documentare și păstrare pentru un scop și un public necunoscute. Arhiva dezvăluie, totuși, un timp și un eveniment prea puţin aduse în discuţie în istoriografia recentă.

Șantierele naţionale, cum erau numite, au fost proiecte importante de infrastructură începute de nou-instalatul regim comunist în 1947, moment în care România, ca multe alte ţări din Europa postbelică, depășea foametea devastatoare din 1946-47, provocată de o serie de factori. Pe lângă faimoasa secetă, unul dintre factorii determinanţi au fost despăgubirile de război stabilite prin semnarea armistiţiului din septembrie 1944, pe care România le-a avut de plătit Uniunii Sovietice datorita alierii cu Germania Nazistă ca partener al Puterilor Axei. În pofida acestor condiţii, muncitorilor li s-au oferit mese decente pe șantierele naţionale și mulţi ţărani și muncitori din fabrici care ar fi suferit altfel din cauza foametei s-au oferit să lucreze voluntar în schimburi de două sau trei luni, organizaţi în brigăzi prin intermediul secţiilor locale ale UTM (Uniunea Tineretului Muncitoresc).2 Prin UTM au fost recrutaţi și studenţi care au lucrat voluntar pe durata vacanţei de vară. Pe lângă acești voluntari, erau și localnici retribuiţi. Pe șantier au fost iniţiate centre de alfabetizare unde, pe lângă scriere si citire, era predată și doctrina comunistă.

Regimul comunist a creat un spirit de entuziasm deosebit în mijlocul brigadierilor, cum erau numiţi acești voluntari. Tineretul in primul rind era cel care, așa cum proclamau publicaţiile oficiale ale partidului, se angaja în procesul de reconstrucţie necesar ridicării socialismului după distrugerile suferite sub regimul fascist și cele cauzate de război. Tineretul era întruchiparea „omului nou” ideal pentru o „nouă societate”. Mulţi dintre ei și-au pus speranţele într-un viitor mai bun și au venit aici ca să contribuie la concretizarea lor. În pofida propagandei expansive produse în jurul faptelor măreţe ale brigadierilor de către partid și aparatul său ideologic, și chiar în pofida succesului în creștere al șantierelor naţionale, realitatea era mult mai sumbră și mai întotdeauna ascunsă.

Accidentele mortale erau dese si erau datorate lipsei de echipamente specializate sau echipamentelor defectuoase și  a planificarii necorespunzătoare;și au existat deasemenea și cazuri disperate de  sinucidere sau sabotaj politic. S-a format o mișcare de rezistenţă împotriva Partidului Comunist, în care unii membri erau legionari, iar alţii pur și simplu se opuneau regimului totalitar instalat de guvernul sovietic. Grupurile răzleţe se retrăseseră în pădurile din munţi și coborau periodic pentru a perturba operaţiunile de pe șantier. A existat chiar și un atac plănuit asupra Anei Pauker, unul dintre liderii principali ai Partidului Comunist, la una din vizitele pe șantier, însă planul a fost dejucat. Securitatea lucra din umbră și cei care nu acceptau linia partidului au fost reprimaţi fie prin eliminarea din UTM (punându-le în pericol procesul de educaţie sau cariera), fie prin arestarea lor. Semnele a ceea ce curând urma să vină erau deja prezente, dar celor mai mulţi le-au scăpat.

Emil Calmanovici, inginer și om de afaceri, director al lotului 1 de pe șantierul Salva-Vișeu și superiorul direct al lui Clement Ștefan, era și activist comunist și finanţator al partidului. A fost arestat în 1951 de regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej ca parte a procesului intentat lotului Pătrășcanu și omorât în detenţie în 1956.3

În timp ce Clement Ștefan era inginer pe șantier, cercetările mele asupra trecutului familiei au scos la iveală faptul că și ceilalţi bunici au avut contribuţii, deși mult mai mici, în acest important proiect de construcţie. Student la Politehnică fiind, bunicul din partea mamei s-a alăturat brigăzilor studenţești bucureștene și și-a petrecut vara lucrând ca brigadier, iar bunica, fiind deja iubita lui, i-a făcut o scurtă vizită – o intersecţie a ramurilor familiei într-un anume loc și timp, cu mult înainte să devină propriu-zis o familie. Au crezut cu toţii în construcţia socialismului, pentru o scurta clipa plina de idealuri, când viitorul părea luminos și dezamăgirea încă nu se instalase.

Salva-Vișeu 1948: Atunci și acum face o trecere prin câteva decenii ale trecutului, și nu expune doar o minunată serie de fotografii inedite  până acum, reprezentând un peisaj în curs de modernizare, dar ne prezintă și câţiva dintre ultimii supravieţuitori care au trăit experienţele acelei perioade. 

O secţiune de interviuri cu muncitori care au lucrat  pe șantier, cu localnici care au beneficiat de pe urma căii ferate și un fost brigadier de la Facultatea de Medicină din București oferă o perspectivă din cele multe asupra acestui proiect naţional. Frapantă este, însă, tăcerea deplină a localnicilor în privinţa deportării masive a evreilor din aceste zone, oameni care le-au fost vecini și care au fost exterminaţi aproape în totalitate în timpul războiului, lăsând un mare gol în urmă chiar si pe acele meleaguri. Această tăcere palpabilă impune o chestionare a rolului martorilor Holocaustului. Într-o altă secţiune, am adăugat o selecţie de articole din acea perioadă care aduc câte ceva din atmosfera, limbajul și preocupările cotidiene, si includ obiectivul unificator al partidului în rândurile muncitorilor și eliminarea șovinismului și a bigotismului. Sunt incluse și alte documente importante.

Înregistrare istorică și sociologică semnificativă, aducând în prezent memoria unuia dintre cele mai importante proiecte de infrastructură din România, Salva-Vișeu 1948: Atunci și acum propune prioritizarea căilor ferate pe agenda regională și de stat și, totodată, alocarea de fonduri si investitii  în sisteme de transport durabile. Sperăm că România va lua exemplul economiilor de succes din Europa și va recunoaște valoarea imensă a căilor ferate, care au însemnat un câștig enorm pentru comunităţile locale înainte de 1990 și care acum sunt lăsate în paragină. La urma urmei, cum spune Ivan Ilie în interviu, „Esenţa cefereului (CFR) o fost că ne-o civilizat.”

Olga Ștefan

1. Artiști conceptuali și fotografi germani care au lucrat ca un cuplu colaborativ (1957-2007). Sunt cunoscuţi în special pentru amplele serii de imagini fotografice de clădiri și structuri industriale, detinatori ai unor premii prestigioase.

2. UTM – Uniunea Tineretului Comunist era organizaţia de tineret a Partidului Comunist Român. Desigur, copiată după modelul Comsomolului Sovietic, cu scopul creării și cultivării de cadre tinere pentru partid, cât și pentru crearea „omului nou”, cum îl închipuiau ideologii partidului. Fondat în 1922, UTC-ul a intrat în ilegalitate împreună cu restul partidului până când, în 1924, a fost interzis. Ca mișcare de masă a început să se înfiripeze abia în 1944, după întoarcerea armelor și eliberarea României de naziști, când partidul a devenit din nou legal. Nicolae Ceaușescu a fost primul secretar al UTC, din 23 august 1944 până în iunie 1945.

3. Emil Calmanovici (martie 1896-12 martie 1956) – Inginer român, om de afaceri și militant comunist. Cunoscut pentru sprijinul financiar acordat Partidului Comunist Român în jumătatea a doua a anilor 1930 și prima jumătate a anilor 1940. A fost închis ca deţinut politic al regimului comunist după ce fusese implicat într-un proces-farsă intentat colegului și colaboratorului său, Lucreţiu Pătrășcanu.
În timpul încarcerării sale la Aiud, a decis să-și declare în mod public inocenţa prin începerea unei greve a foamei, care în cele din urmă i-a determinat pe doctori să-l hrănească forţat. Regimul administrat a fost contrar recomandărilor medicale pentru oamenii subnutriţi și a constituit cea mai plauzibilă cauză a morţii  – prin perforaţie gastro-intestinală – doua cadre medicale au atestat mai târziu că acest lucru a fost făcut în mod expres, ca metodă de suprimare. Conform declaraţiilor sale, contribuise cu sume masive la diverse întreprinderi ale PCR între 1937 (anul în care se înrolase) și 1944, fiind răspunzător cu achiziţionarea unei tiparniţe, renovarea sediului Comitetului Central din București, o staţie clandestină de radio, o grădiniţă pentru copiii membrilor de partid. In afara acestor contribuţii însemnate, a afirmat că cedarea averii sale Partidului a adus statului peste 1 miliard de lei la valoarea leului din 1947. După căderea regimului Antonescu și instalarea ocupaţiei sovietice în august 1944, când PCR a intrat pentru prima oară în guvern, Calmanovici a devenit un membru stimat al partidului și un industriaș acceptat în mod oficial. În primăvara lui 1945, casa lui din București a servit ca loc de întâlnire pentru membrii de partid și forţele pro-comuniste care plănuiau și au și reușit demiterea primului ministru Nicolae Rădescu (după o serie de ciocniri de stradă, Rădescu a fost înlocuit cu liderul Frontului Plugarilor, Petru Groza, al cărui cabinet era sub controlul PCR). Ca urmare, (EC) a fost numit Director Tehnic al Institutului de Construcţii București. Sursa: Wikipedia și alte surse

Curator, editor, cercetător: Olga Ștefan
Designer: Felix Marker
Texte: Olga Ștefan și Valer Simion Cosma
Interviuri de: Gabriela Elena Herţa, Valer Simion Cosma și Olga Ursu
Traducere și corectură: Oana Hodade, Olga Ursu, Olga Ștefan
Fotografie, video, montaj: Gabriela Herţa, Patricia Marina Tomas, Olga Ștefan
Coordonator proiect: Oana Hodade/ Asociaţia Reciproca
Partener: Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă – Zalău
Mulțumiri: Ioana Bradea, Cazacu Lucian Victor, Mihai Burcea, Cornel Ban, Dan Craioveanu, Miron Stefan, Andrei Stefan

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administraţiei Fondului Cultural Naţional. AFCN nu este responsabilă de conţinutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanţării.